Personajul principal al acestei balade este meșterul Manole. La modul simbolic, Manole reprezintă Creatorul de pretutindeni și din totdeauna. Biserica ridicată de ele din pămint și din apă, din lumină și vînt, constituie o copie micșorată a Cosmosului sacralizat prin jertfă. Destinul lui Manole este cel al tuturor Creatorilor: de a-și realiza opera prin zbucium și suferință și de a fi ucis chiar de acest ideal. Prin moarte, Manole continuă să rămină alături de biserica lui și reface, in eternitate, căsnicia cu Ana.
Pentru Manole constucția bisericii se transformă intr-un principiu de existență. In baladă, accentul nu trăiește și pe care o integrează in opera de artă.
Caracterul excepțional al eroului este pregnant construit, începînd cu versurile din prima parte (”Și Manole, zece,/ Care-i și întrece”), și atinge apogeul in partea a treia, cînd rugăciunea îi este ascultată de Dumnezeu și declanșează ploaia, vîntul, adică stihiile aerul, apa, spre a împiedica pe Ana să ajungă la mănăstire.
Surparea continuă a zidurilor trezește, in sufletul meșterului, mai întîi neliniștea, apoi, un acut sentiment de inutilitate a eforturilor. Descumpănit de neîmplinirea menirii sale de Făurar (”Iar Manole sta./ Nici că mai lucra”), meșterul aude ”aievea” vocea diamonului său care-i cere jertfa (”Ci mi se culca/ Și un vis visa
