Având tovărăşie
La o negustorie,
Câţiva prieteni pe viaţă
Au câştigat mulţime de bani gheaţă.
Şi adunându-se la casa lor obştească
S-au apucat folosul să-mpărţească.
(Dar sunt cam rare împărţele
Fără gâlceve sau smintele.)
Şi-ai mei prieteni buni, câştigul împărţind,
S-au întărtat la sfadă.
Când, iată! deodată,
Aud strigând:
– Săriţi! săriţi! foc! casa arde!
– Lăsaţi şi ne vom socoti pe urmă;
Dar trebuie să ştiţi că mie mi se cade
Din cea de faţă sumă
O mie încă şi mai bine,
Au zis dintre tovarăşi unul.
– Iar mie în tot bunul
Vro două mi se vine,
Le zise lor un alt.
– Aidem însă! – Ba staţi,
Şi dreaptă partea mea îmi daţi,
Strigară celalalt.
– Da pentru ce? Şi cum?
Sfădindu-se aşa, prietenii văd fum
Cu pălălaie-n casă,
Şi neputând să iasă,
Au ars ei toţi, cu bani, cu tot.
Aici a zice pot:
Că la un rău obştesc, când cere trebuinţa
Ca să-l întâmpinăm puind unit silinţa;
Adeseori pierim obşteşte,
Când fieştecare
Strigând cu gură mare,
La interesul său în parte aţinteşte.
