Povestea crocodilului care plangeaUn crocodil şedea odată pe malul unei ape şi plângea, plângea cu lacrimi de crocodil.
– Vai, vai, cât de rău îmi pare! Vai, vai, sunt nemângâiat!
– Ce-ai păţit, crocodilule? întrebă o căprioară. De ce plângi?
Crocodilul îşi clătină capul şi strigă cu durere:
– Cum să nu plâng, cum să nu plâng dacă am înghiţit adineauri un explorator, cu puşcă şi raniţă, cu tot?
Căprioara, care nu-l avea la inimă pe crocodil, râse bucuroasă:
– Aha! Te râcâie puşca pe gâtlej, aşa-i?
– Da’ de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!… Ce puşcă? Mă doare inima, inima mă doare când mă gândesc la bietul explorator pe care l-am înghiţit… Un om atât de îndrăzneţ! Un bărbat voinic, care cunoştea toate pădurile sălbatice, toate cotloanele pământului… Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu să-l înghit, cu puşcă şi raniţă cu tot? Sunt un ticălos, un nelegiuit… N-am să-mi iert fapta asta cât oi trăi!
Şi plângea, plângea crocodilul, plângea cu lacrimi de crocodil
Căprioara, care se ţinuse departe, se apropie de crocodil, dacă-i văzu durerea, încercă să-l mângâie:
– Dragă crocodilule, spuse ea, dacă ai şti cât sunt de fericită că te-aud vorbind aşa… Văd că-ţi pare rău…
– Rău! Rău! strigă crocodilul. Dar vino mai aproape, că nu te aud prea bine… Căprioara se apropie.
– Bietul explorator! grăi ea. L-ai înghiţit, deşi nu ţi-a făcut nimic… Dar de azi înainte n-ai să mai înghiţi exploratori, nu-i aşa?
– Nu! Nu! strigă crocodilul. Cum o să mai fac una ca asta? Mai degrabă am să încep să pasc iarbă, ca tine…
– Dragul meu! şopti înduioşată căprioara.
– Da, da! Am să pasc iarbă, spuse din nou crocodilul. Numai că…
– Ce e?
– Numai că nu ştiu care iarbă e sănătoasă şi care otrăvitoare. Ar fi păcat să mor otrăvit în floarea vârstei. Nu crezi?
