Luna cea curioasă
Era noapte. Totul în jur era cuprins de o negură divină, dar întunericul se dizolvă atunci când apăru pe cer Luna strălucitoare. Mai întâi lumină lacul, admirându-și propria reflecție, iar mai apoi porni în căutarea secretelor nocturne. Trecu cu lumina sa argintie peste pădure unde observă cum bufnițele zburau alene. În rest toată pădurea dormea. Atunci ea decise să lumineze câmpia, în speranța să creeze o atmosferă de zi pentru a trezi floricelele, însă zadarnic. Florile dormeau liniștite și nici de gând nu aveau să se trezească. Atunci Luna înțelese că curiozitatea ei despre cum arată natura ziua nu trebuie să o împiedice să admire adevărata frumusețe a nopții, așa că ea nu mai căuta semne de viață. Ea știa că timpul ei este cel al liniștii, al miraculosului.
