Sâmbătă
dimineaţă, cam pe când răsărea soarele, impreuna cu unchiul meu ne îndreptam
spre minunatul şi întinsul drum prin Cheile Bicazului.
De când am coborât
din mașină, am inceput să mergem pe unde candva a fost apa, practic asa au si
fost formati acesti pereti inalti.
Eh, şi cum ne
plimbam noi aşa, aud ca prin transă pe unchiul meu, care era un pic mai sus de
mine: Ia uite!! Ursuuu!!!
Ca în reluare,
întorc capul, şi rămân blocat. Tonul unchiului era ceva de genu „Ah, ia uite!
Capra!” aşa că primele secunde eram la modul “Ah, ce chestie”.
După care am
simţit efectiv cum îmi îngheaţă tot sângele în mine. In spate, exact unde
fusesem noi un pic mai devreme, era un urs. Abia atunci am realizat. Un urs
adevărat.
În secunda doi
am inceput sa fug cu viteza luminii. Viteza luminii care a durat vreo 5 minute,
pentru că după un hei rup susţinut, am simţit că nu mai am aer, aşa că a trebuit
să mă opresc. Am întors capul să văd dacă mai e acolo, că poate am noroc şi am
avut o halucinaţie, dar nu. Era tot acolo. Unchiul meu începe să urle ca să ne
facem auziţi, dar nu facem decât să-i atragem atenţia.
Se
uită un pic la noi, eu aproape fac pe mine, secundele par ore întregi
voalate….. după
care ursul revine la treaba lui. Căuta mâncare sau ceva de genu. Acuma…
recunosc. Era destul de departe, nu pot să zic că era la 2 metri. Abia îl
vedeam. Se vedea aşa mic încât unchiul credea că e pui. Dar nu era pui, era ditamai
matahala. Matahală care ştii că ar putea urca până la tine în 2 timp şi 3
mişcări, dar speri totuşi că nu o va face.
Iar motivul
pentru care mi-a fost atât de frică, a fost că m-am simţit fără scăpare. Stânga,
dreapta, nu există. Sunt peretii cheilor şi nu ai cum să fugi încolo.
N-am avut de
ales decât să ne continuăm traseul cu inima strânsă.
A fost o aventura
pe care nu o sa o uit niciodata !
