Ideea „Luceafărului” datează de la Berlin, când Eminescu a citit un jurnal de călătorie al lui Richard Kunisch care cuprinde şi două basmeculese de acesta în Muntenia, pe care poetul le versifică ulterior: „Fata în grădina de aur” şi „Miron şi frumoasa fără corp”.
Despre felul cum s-a născut marele poem romantic,a lăsat mărturie însuşi poetul, care nota pe marginea unui manuscris: „În descrierea unui voiaj în Ţările Române, germanul Kunisch povesteşte legenda Luceafărului. Acesta este povestea [...], iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că ,dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării ,pe de altă parte, aici, pe pământ nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc”.
