chipul bunicii, imbatranit de timp, acoperit ici-colo de parul alb ca zapada pur si simplu imi zbarleste pielea de pe maini. ochii ei albastrii, patrunzatori ma privesc dulce, inspirandu mi incredere in mine si bunatate in suflet. printre buzele firave ieseau niste cuvinte melodioase, ca un cantec de leagan. chipul ei imi aduce aminte de copilarie, petrecuta in mare parte langa ea. imi aduc aminte de clipele cand nu o ascultam si faceam pe copilul incapatanat
bunica imbatranise. vremea trecuse in defavoarea ei. in tenul fin isi facura loc incretiturile, ochii i se micsorara, parul incaruntise, corpul devenise firav, dar sufletul ramasese acelasi ca intotdeauna, grijuliu, bun, autoritar, sensibil, inteligent, intelept, ordonat si amabil. gandul ca ea poate disparea din viata mea ma nelinistea. bunica e cea care ma crescuse, care ma invatase ce e respectul si responsabilitatea, care mi a fost alaturi si la bine si la greu, in fircare moment al vietii mele. Dumnezeu trimisese un inger, numit bunica sa ma vecheze cand dorm, cand invat, cand ma joc, in fiecare clipa, in fiecare moment al vietii mele iar eu ii sunt recunoscator.
