Când eram copilă, una dintre cărţile de care m-am minunat cel mai mult şi mai mult a fost una de basme, scrisă de Vladimir Colin... Îmi reamintesc senzaţia de nefiresc şi de ciudat, de neobişnuit şi de - cumva - exotic pe care am avut-o în urma lecturii; am lăsat-o să cadă din mână, puţin intrigată, admirându-i coperta. Am uitat apoi de ea, prinsă de tumultul vieţii mele ce are foarte puţin a face cu fanteziile.
Însă acum câtva timp am regăsit-o într-o bibliotecă străină şi mi-a apărut deodată ca un prieten vechi şi drag, iar uitatele senzaţii au reînviat... I-am recunoscut pe Bob-de -Grâu, pe Mladen, fiul ursului, pe Slava, fiica pământului, pe Iani palicarul, pe Cioplitorul din cetatea cea albă, pe Sânger vânătorul şi pe ceilalţi. Mi-am reamintit Povestea cântecului, despre Puterea dragostei, cum a fost când cu Deşteptăciunea proştilor şi cu minunăţia Cerbului de sticlă... Răscolind pe net, am găsit şi pentru voi una cu totul şi cu totul frumoasă - Povestea fericirii.
Dintre toate, însă, cea mai aproape sufletului meu a fost Fata de Fum. N-am reuşit să o găsesc aici, să v-o dăruiesc ascunsă-ntr-un link, dar dacă vă întâlniţi cu ea, poposiţi un strop de vreme şi-ntrebaţi-o, ca din partea mea:
"Ce mai faci tu, fată înaltă şi mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ, cu plete fumurii şi ochi cenuşii?"
